Dezrobirea rromilor
,,Prima lege care a desființat robia unei categorii de rromi a fost adoptată, în Țara Românească, la 27 martie 1943. Prin această lege, sclavii statului care plăteau impozit administrației Vorniciei temnițelor au trecut sub administrația prefecților de județe, măsură prin care au fost eliberați din sclavie și trecuți în categoria cetățenilor ce plăteau impozit personal. Câțiva ani mai târziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se votează o lege prin care sunt eliberați din robie toți romii mitropoliei, ai episcopiilor, ai mănăstirilor și metocurilor, ai bisericilor și ai oricărui alt așezământ public. Legea nu prevedea nicio despăgubire. Impozitul pe care statul urma să îl încaseze de la persoanele eliberate avea să servească la răscumpărarea robilor pe care se presupunea că îi vor vinde.”
(Cătălin Zamfir, Marian Preda, Rromii în România)
- ,,Revoluționarii de la 1848, în Proclamația de la Islaz din 9/21 iunie 1848, declarau dezrobirea rromilor reușindu-se chiar eliberarea a 20 000 ,,bilete de slobozenie”. Intervenția armatelor otomane a determinat revenirea la situația de dinaintea izbucnirii revoluției, inclusiv continuarea statutului de robi pentru romi. La 22 noiembrie 1850 prințul Barbu Știrbei dă poruncă, prin care se interzicea ca familiile de romi să mai fie despărțite prin vânzare sau donație. Sunt interzise și vânzările de romi între particulari, atunci când este vorba de una până la trei familii; proprietarul trebuia să se adreseze statului care îi cumpăra și îi punea imediat în libertate. În anul următor, se ia hotărârea ca statul să-i cumpere pe robii care sunt bătuți de stăpânii lor.
Aceste legi nu puteau avea altă urmare decât ducerea reformei până la capăt, eliberarea definitivă a ultimilor robi. La 8/20 februarie 1856, în Țara Românească a fost adoptată ,,Legiuirea pentru emancipația tuturor țiganilor din Principatul Românesc”. Articolul 1 prevedea astfel: ,,Robia este desființată. Ori care țigan se află astăzi în această categorie se liberează și se va înscrie între dajnicii Statului”. Ziua de 8/20 februarie a devenit ,,ziua de solemnitate”, în amintirea sfârșitului sclaviei romilor. În acest fel a fost desființată sclavia romilor particulari, stăpânii primind despăgubire 10 galbeni pentru fiecare individ.”
(Viorel Achim, Țiganii în istoria României)
Mihail Kogălniceanu despre dezrobirea ţiganilor
„Contemporanii mei îşi aduc aminte şi aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, îşi aduc aminte ce erau ţiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizaţiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societăţile Europei şi când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia şi din nenorocire şi în România.
Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fată răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. De aceea, povăţuiţi de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni şi tineri au întreprins de a spăla patria lor de ruşinea sclaviei.
Înainte ca chestiunea dezrobirii ţiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăşi iniţiativa parţială a stăpânilor de ţigani. Mulţi din aceştia, şi numărul lor din zi în zi sporea, ori în viaţă, ori mai ales la moarte, îşi dezrobeau, îşi iertau ţiganii. Întrebuinţez cuvântul de iertare, pe care îl găsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire. Erau ţiganii domneşti şi foarte mulţi; aceştia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau ţiganii manăstireşti şi ai aşezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuinţele zilnice ale acestor comunităţi; erau, în fine, ţiganii particulari, ţiganii boiereşti, care constituiau personalul de servitori în curţile boiereşti, bucătari, vizitii, randaşi, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusatorite. Boierii cei bogaţi aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari.
Toate aceste funcţiuni se exercitau de ţigani; dezrobirea lor era dar combătuta de trebuinţele zilnice şi casnice ale vieţii familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat şi sub două domnii, atât în Moldova, cât şi în Muntenia. Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării ţiganilor statului şi a manăstirilor. Dezrobirea s-a făcut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Tara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845. Aceasta emancipare, deşi parţială, era hotărâtoare şi pentru emanciparea ţiganilor particulari, rămaşi încă în sclavie. Toate minţile prevăzătoare au înţeles că ora ştergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise şi că dezrobirea ţiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp. Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea să renaştere. Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare. Numele acestora au fost publicate şi aparţine iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător şi colecţionar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei şi istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunţare, au expiat păcatele lor şi ale părinţilor lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de ţigani. Cu o mică mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în Bucureşti în 1847; cea de a doua, în Iaşi, la 10 decembrie 1855 şi în Bucureşti la 8 februarie 1856.
Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de ţiganii lăieşi, care încă trăiesc în parte sub şatra şi afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuşi se dau lucrului pământului, mai toţi astăzi din celelalte clase de ţigani s-au contopit în masă naţiunii şi ei nu se mai cunosc decât prin faţa lor smolita şi asiatică şi prin vivacitatea imaginaţiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societăţii noastre.
Deşi de la proclamarea emancipaţiunii nu sunt încă îndepliniţi 50 de ani, ţiganii ne-au dat industriaşi, artişti, ofiţeri distinşi, buni administratori, medici şi chiar oratori parlamentari.
Mă opresc aici. Sunt sigur că părinţii noştri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele ţigăneşti emancipate de dânşii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.”
Activități din școala noastră