Unirea Principatelor Române: Ziua de 24 ianuarie a rămas în istoria românilor ca data la care s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, în anul 1859, la foarte scurt timp după numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Țării Românești.
Mihail Kogalniceanu, în discursul adresat domnitorului după alegere afirma:
„Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!”
Generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate născute de Revoluţia franceză de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa.
Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.
Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică şi, fiind acuzat de autoritarism, silit să abdice în 11 februarie 1866. Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie.
Cu toată opoziţia, boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu, reforme interne importante:
-reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitului personal si a celui fuciar,
-secularizarea averilor mănăstireşti în 1863 cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si mănăstirilor,
-legea rurala din 1864 prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă si grădini. Reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal, inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată armata naţională.
Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării. Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales, Cuza realizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.
Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasă coaliţie” să renunţe la tron, în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, avea doar 53 de ani. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.
